Evazionistii

Astazi nu mai omor pe nimeni….de astazi insa am sa va tratez pe toti cu emfaza.De astazi identitatea mea ramane ura, singura mea energie in folicului careia odata convietiau Tandretea si Afectiunea.Nu meritati – fiindca nu merit!Ranile mele inca deschise…in amintirea ciobului!Mi se spune des ca tot ceea ce postez e o monografie a durerii…Poate asa este!Poate ca printre putinii care au avut vocatie la ea…am fost eu.Sunt un alchimist al ei…o cunosc sub toate formele posibile…Mi-am dedicat viata antonimului ei si…am revelat-o tocmai pe ea!Ciudat….acum constat antinomia….durerea si fericirea sunt inseparabile…nu pot exista una fara de cealata!Am cunoscut dezamagiri, debusolari v-am cunoscut pe voi a caror linisti sunt bataile ciocanului in cuiele unui sicriu…v-am cunoscut atat de bine singuratatile, capitularile, deznadejdea….V-am cunoscut atat de bine in sufletul meu, corespondentul vostru era dintotdeauna acolo…Viata e mai mult dect o uiversitate a suferintei…insa nici asta acreditata!V-am ascultat ereziile, consolarile…toate senil de mecanice, toate lipsite de identitar..disperarile, nelinistile…Voi, care ati cautat forma de pacat ce va poate asigura mantuirea!Voi, evazionistii, voua a carei carne e supusa testelor pentru consum…al stiti voi cui!Obiecte de cult…sexual…exhibitionisti creatori de progenituri ale sacrilegiului….complici ai degradarii si blasfemii ale inocentei din ochi nenascuti inca.Voua risipitorilor de Dumnezeu, voua din a caror guri curg rauri de minciuna…voua a caror ochi sunt oceane de minciuna si adevaruri alterate…voua a caror atingeri le simt asemeni sarmei ghimpate sugrumandu-ma.Pastrati-va nealterati in sufletul meu…caci voi sunteti…energia mea vitala…alimente necesare existentei urii…singura mea energie creatoare…evazionistilor!!!

Recuerdos aus Bayern

In palma ei degetele mele in delir…era atata tumult in linistile ei…Da, au trecut milenii de atunci si totusi fiecare clipa alaturi de Ea imi staruie obsesiv pe retina memoriei.Seara absorbea forme, lumini – prevestea schimbari si mutatii in cotidianul sufletului meu…Ii simt palmele mici, pielea elastica…degetele ce compuneau simfonii in jurul degetelor mele..Substanta gratiei ei imi patrundea cu obstinatie trecutul – deconspirand orice antecedent, patrunzand in orice colt intunecat al sufletului meu…Era expresia nobletii, o adevarata monografie a sentimentelor, o combinatie antitetica de erotism si inocenta ce coexistau insa in cea mai pura armonie intr-un singur trup si o infinitate de nuante…Orice silaba ce ii parasea buzele se mistuia in intrega natura a Bayernului supunand orice freamat a copacilor, dand o dinamica ciudata muntilor ce se volatilizau unul dupa altul in spatele nostru…absorbindu-se parca in monumentalitatea naturii…Simteam ca fiecare element al naturii ce ne inconjura ii era supus, ca seara insasi ce ne inghitea i se aservea cu obedienta…o simteam eterna…crescand asemeni sarii in sange…in sufletul meu.Domina tot, de la carne pana la vis, de la furtuni pana la raze de soare – lacrimi si taceri, priviri si sfere…Era Ea – Golgota si Paradisul…surghiun si gratiere…

Itinerariul se sfarsise…in mine o forma hidoasa de prezent costeliv zambea schimonosit…In palma mea Timpul curgea despotic.Irepetabil…

Mie – celui de niciodata

 

Ramasese vexat.Nu isi explica de ce ii lipsea curajul de a o urma.Degetele cautau nostalgia atingerilor – din ochi ii curgeau insensibil apocalipse.Pasii ei defrisau asfaltul, simtea pana in suflet automatismul lor, automatismul vietii – inutilitatea sa…Dintr-o data, simtise nevoia de posesie, relevanta atributului – obiectivismul detinerii.”Trebuie sa o am”, “ea imi apartine dinainte de Fiinta - mie - cel repudiat de semeni si  proscris de destin – cel de niciodata”.Lacrimile lui ajunsesera la senectute…Se simtea orb, infrant – damnat pentru vesnicie…In palme, memoria pielii ei – in sangele ce ii sfarteca venele - deliriul ultimului orgasm…Isi dorea sa moara, dorinta asta il facea incurabil, refuza sa accepte urmatoarea clipa si totusi ea il tinea cu forta intr-o viata careia nu ii mai apartinea…Ar fi vrut sa o urmeaze, sa o posede, sa isi lipeasca buzele de pielea ei, sa lase resemnarea sa taca, sa isi asume cruzimea oricarui act ce ipotetic savarsit…l-ar reabilita pentru vesnicie in constinta demonica a inactiunii – a resemnarii…In suflet se prefigura o alta noapte a sfantului Bartholomeu.Ultima.Iubea!Da, iubea!Asta era.Iubea, insa cum ar fi putut sa administreze sentimentul asta?Ce stia el despre dragoste?Ce stia el despre el insusi?Acea teama fata de cel din oglinda…Preludiul pierderii ii administra doar ganduri macabre….Surghiunul din sine….catre Nicaieri.Din venele lui…esenta idealului sectionat se scurgea lasciv absorbindu-se in Linistile Ei….Cea Dintotdeauna.

In palma lui…inerti – EI…CEI DINTOTDEAUNA.

La vest de Liniste

Traiesc o apocalipsa a durerii.O durere ce nu are nimic patologic.Se manifesta asimptomatic, zdrobind tot ce a mai ramas in mine propriu fiintei…Aici, in spatele ranii, tesuturile vietii mele au culoarea deznadejdii…Simt cum sufletul se hotaraste prematur sa moara.Identitatea, singura mea identitate va ramane ”sa nu fi fost vreodata”…O amnezie universala.Fatalitatea unui alt nimeni atins de accidul implacabil al timpului…Sa fi fost?!Ce intrebare!Noi, entitatile cladite din carne, nervi si suflete…fiintam prin Emotie.M-am simtit existent in momentele in care buzele scriau epistole pe pielea unei femei…Nu exista demonie mai mare ca Sentimentul.Si nimic mai sublim decat un orgasm.Iar sentimentele fac mai mult decat sa innobileze sau sa condamne la incapatanarea de a poseda…ele indumnezeiesc.In lipsa lor suntem decat corpuri inerte dedicate celor mai ciudate forme de activitate.Carne in slujba firescului, clipe trimise in surghiun in siberiile casatoriei, firescului, normalitatii.Sunt cele mai ucigatoare maladii.Inexistenta prin automatism…Suntem indoctrinati…de noi insine.Adeptii torturii…traind cu nostalgia esafodului. Descoperim…de teama revelatiei.Nu avem vocatie spre asa ceva.Suntem subiectii bolilor moderne, traind intre papusi gonflabile si noxe, aspiranti la desavarsire prin consum…Creem, ambalam, cumparam, ne sinucidem fara niciun motiv prin mall-uri si hypermarketuri, existam doar pe facturi suntem mase si nicidecum subiecti…Atat de noi insine incat ramanem post mortem nimic altceva decat pixeli si pomeni…Si atunci?!Eu?!Sunt eu o reactie?reactia inactiunii…Ce caut eu aici?Nu ma identific nici cu opulenta reclamelor luminoase, nu ma identific cu nimic.Sunt un neadaptat.Eu cel ce trebuia sa aiba prerogativa Creatiei!Eu cel ce inca il poarta pe Dumnezeu in sufletul meu adancit pe zi ce trece in Materie…Si atunci?Imi inchid ochii…si ma trezesc uimit…la vest de Liniste!

Mantuire prin desfrau

Nu te cunosc.Mi-e suficient insa ca existi.Am sa te intalnesc, simt asta, te cunosc din spatii, milenii, emisfere.Te cunosc dinainte de Fiinta.Dinainte de Timp.Astept comuniunea.Coeziunea dintre Univers si Particula.Noi.Daca nu acum, am sa te caut.Dincolo de cel biologic…dincolo de Tacere.Astept recensamantul lacrimilor…suma va fi colosala, infinita.Am sa te iert, am sa te iert pentru absenta ta, pentru lipsa ta din sufletul meu jumatate atins acum de paralizie.Unde esti?Traiesc o apocalipsa perpetuua, cea biblica ar fi cu siguranta o banalitate…Ma uimeste uneori automatismul lacrimilor, curg senile ore si ore intregi…Sensibilitate sau dementa?nu stiu, nu am stiut niciodata, nu voi sti nici de acum inainte…Motive, argumente?!Argumentul unic e sentimentul asta plin de demonie sublima…Esti eter, universul meu…In lipsa unui maine la fel de fragil…prefer un niciodata.Insa nu il pot accepta pana la capat, nu din teama sau ipoteza unui regret etern.Doar pentru ca nu mi-am lipit buzele de sanii tai, lasandu-le sa iti curga tortionare pe trup…Doar pentru ca nu ti-am simtit unghiile adanc in carnea mea cuprinse parca de delirul unui orgasm…Te astept, cu mainile batute in piroanele…preludiului insetat de voluptatea pielii tale!Inca aici…dintotdeauna pentru totdeauna!

deznodamant superfluu

Viata mea?!numai termenul de viata se juxtapune langa o fatalitate.Sunt atat timp viu cat inca nu am murit…De unde stiu ca sunt inca viu?!Fiindca inca port monologul asta dialogat cu mine insumi, fiindca pasii mei inca calca pe asfaltul murdar al strazilor tarii mele de lumea a III-a ce m-a plamandit, fiindca inca uneori lacrimi se scurg pe obrajii mei pe care intransigenta anilor le-au mai adaugat cateva riduri…As urla, asemeni milioanelor mele de semeni, milioane de iisusi batuti in cuie pe crucile strambe ale capitalismului, as cere cu glasul stins,oricarei providente sa-si asume responsabilitatea creatiei…responsabilitatea unui argument absolut, cladit pe suport biologic…nu indurare ci dreptul de a-mi exercita atributul numit viata.Optimism?!Optimismul e o consecinta a bunastarii, cum poti vorbi de optimism pe fondul unei lipse de fond?Idealul ramane sinonimul utopiei si cea mai feroce utopie este existenta.Toti aspiram la a exista, suntem un fel de alchimisti ai foamei, mercenari in slujba dezastrului, poeti ai suicidului desavarsit prin incapatanarea de fiintare.Cine e acest ideolog care ne-a determinat sa fim,fara sa fi fost vreodata?!Cine suntem?Nimic altceva decat realitatea diforma a unei infrangeri prezentate sub forma de victorie suprema!Cine si-a omorat cu atat deliciu semenii doar pentru a se pierde pret de ani, secole sau decenii…pentru deliciul dominatiei?Am uitat noi insine ca suntem, ca vrem sau nu vrem, sclavii, prozelitii unor realitati imbecil de naturale..cum ar fi moartea?Ea stabileste intotdeauna, ea este ultimul martor arhiva in care se colecteaza, lipsit de echivoc?Am creat, supus, ne-am perfectionat in a explora necunoscutul plini de teama irationala de a-l cunoaste insa pe cel veritabil, cel ce pulseaza asemeni sangelui in vene, in interiorul nostru.Am creat lexice, termeni, culturi, am nascocit tot felul de masinarii inutile si le-am denominat cu termeni senili si talambi “stiinta”, “tehnologie” “evolutie”….Traim vieti sordide in conditii ireprosabile de igiena, murim de boli actuale, incurabile…patetice.Unde sunt vracii, unde sunt nucleele populate cu elementele alea primitive ce traiau dupa regulile naturaletii nu dupa regulile impuse de mecanismul asta creat de evolutia asta indecent de involuata?In spatele conceptelor imprudent de ireale ale egalitarismului, modernitatii, progresului, ne ascundem tot noi, cei de acum mii si mii de ani…ramasi singuri, fara zeii nostrii…in fata zeilor ce emana noxe de la arderi de combustibil, purtand pana in suflet cip-uri de veghe la propriul nostru catafalc denumit generic “ascensiune”…Accedem la ruina si renegand ultima reabilitare divina fiindca nu e palpabila si nici demonstrata…constituim ultimul deznodamant demn de timpul nostru devenit inutil!!

Doamnei inimii mele

Daca as fi facut politica as fi fost un deviationist sau probabil un disident.Sunt apolitic.Atat.Mi-am depus adeziunea in formatiunea de extrema a Dragostei.Nu mai aduc niciun corectiv.Ea este singura dogma si idelogie in care cred.Sunt pe deplin convins.Pentru asta am sa militez pana la sfarsitul vietii mele.Ce m-a convins?Indumnezeitul din reflectia ochilor unei femei.Inutil sa o nominalizez!Ea exista in orice lacrima, suras, atingere sau privire de’a mea.Zadarnic sa incerci sa lupti cu maladia asta, inutila e impotrivirea…Ce proces complex…proces lipsit de ascensiune,descensiune, stabilitate.Totul se desfasoara in contextul incomprehensibilului.Iubesti si nu stii de ce.Simti insa esti incapabil sa reproduci ceea ce simti.Esti incapabil de cuvant fiindca iubesti…iar cand iubesti silabele tac!Cu ele toate adevarurile, toate enunturile, toate cuvintele, toata demonia lumii asteia robotizate…Lacrimile, lacrimile ele ce raman deznodamantul ce prefigureaza orice nou inceput…

Doamna inimii mele…tu cea care citesti randurile astea, ferindu-te de cel alaturi de care traiesti conventionalul si banalitatea realitatilor unui obicei arhaic…Doamna inimii mele, al carei parfum mi se volatiliza adanc in suflet in noptile in care dezertam amandoi, acasa inspre Paradis.Doamna inimii mele, cea care mi-a patentat fiecare lacrima.Primul suras.Prima dezamagire.Deasemenea…si prima tentativa de fiintare!Coautorul meu drag…dispus sa cedeze primei promisiuni a beneficiilor art. 16…Infernul meu in care ma reintorceam de fiecare data voluntar…Alchimistul lacrimilor mele din care nu ai reusit si nu vei reusi sa obtii aurul patetic al resemnarii.Niciodata!M-ai condamnat la penitenta, m-ai ars pe rug, m-ai crucificat pe golgote…tortionarul meu !Am supravietuit, m-am reintors fiindca numai langa tine pot trai absolut…deliciul durerii!Sa fie oare cuvintele astea continutu’ unui pronunciament?Nu!Ele fac obiectul  unei hotarari de condamnare ce te reabiliteaza pentru eternitate…Insa nu pentru eternitati.Tu trebuie sa traiesti una singura…alaturi de mine.Restul imi sunt indiferente.Iti vor fi si tie, doamna inimii mele!

Alaturi de un ce, departe, undeva in centrul orasului cu cladiri prin zidurile carora respira arhaicul…purtandu-ti pasii pe strazi imbacsite de umilinta si cinismul capitalismului asta de sorginte comunista…Te vad oriunde, in toate femeile in toti copii ce isi traiesc eternitate in spatele inocentei si dezinvolturii lor.Te regasesc captiva in era fiecarei clipe ce o traiesc.Si mor asfixiat de neputinta de a te strange in brate, captiv in neputinta visului…doamna inimii mele!!! 

Sfert de concret

Intunericul ne era singurul complice.Noaptea – campul infractional.Blondul ei – ultima circumstanta agravanta.Stiam, da, dupa noaptea asta, minuta, incatusarea si penitenta…Nu mai conta, eram doar prozelitii unui instinct iresponsabil.Ii simteam ecourile vibratiilor in cutele cearceafului, in jumatate Eu si jumatate Timp…Ne intamplam!Eram doar sortii unui Destin, sferturi de concret,blestem si convulsiile unui preludiu…pe care Clipa ne constrangea sa il desavarsim prin ambiguitatea ce desavarseste a unui orgasm.Alaturi, trupul ei voluptos, pielea ei cu note de cedru si suicid, sangele ce ii pulsa in vene cu dementa unui tortionar fanatic, mirosul parului ei blond ce innebunea orice ratiune…Mi-am lipit obrazul de obrazul ei pe care fluturi se jucau de-a fericirea.Instinctiv i-am cuprins buzele,al carui rosu il auzeam picurandu-mi in suflet asemeni tubului ce cade cu zgomot metalic din pistolul unui sinucigas…Ii simteam sfarcurile ce se intareau…indumnezeind orice blasfemie.Cu degete tremurande ii desfaceam nasture cu nasture reveland fiecare centimetru de piele in timp ce buzele porneau o ofensiva confuza si ilogica, lasand in fiecare por nostalgii mutilate de placere…Trupul ei se arcuia,usor si gemete aproape insesizabile agonizau in tumultul minutelor ce ardeau prada in urletul inexorabil al miliardelor de taceri din care era compusa…I-am simtit, arzand incandescent sanii.Limba mea ii domina pielea docil de reactionara.Mirosea a Senin si a Infinit, a sacrilegiu si Catharsis…Ii simteam respiratia neregulata asemeni unui preludiu din Wagner…Cadeam impreuna in timp, istorie, eram reabilitarea pacatului originar si rechizitoriul oricarei morale…Asemeni unui strop de ploaie ma prelingeam pe coapsele ei in timp ce venele mele erau acaparate de blondul sangelui ei…Era maladia ce ma subjuga, sindromul pentru care nu exista medicatie sau tratament…Ii simteam gustul pe limba, gust ce ma patrundea in fiecare strat al pielii,nociv de absolut…Eram unul identitatea celuilalt, asimetria damnata a firescului si gemetele ei sfidau orice paradis promis…Intre cearceafuri stranse de maini prada orgasmului se redefinea cosmogonic universul…Am cazut, epuizati unul in celalalt si Amandoi in substanta unei noi dogme…Parul ei sfida zorile diminetii ce ne deconspira cu prudenta unui criminalist…Eram doar doua sferturi de concret intr-o lume de procente abstracte.Ramaneam un orgasm intr-o lume de frigizi prozeliti ai versetelor…

Ingeri si idioti

Am cunoscut mii de deziluzii.Am baut pana la capat cupele amaraciunii, in mii si mii de nopti senile in care somnul ramanea sedat undeva la margini de fiinta.Mi-am privit milioanele de semeni, milioanele de cadavre ce imbatraneau, milioanele de universe ce se transformau cinic in linii.Eu nu sunt altceva decat o soapta controversata,o figura geometrica schizofrenica, un cub ce se vrea elipsa, un rege ce si-a pierdut imperiul.As putea reconstrui, cred in victorii, dar ca ele sa se absolutizeze e nevoie de sacrificiu, de sange, de durere, de fanatism in imposibilitatea fiintarilor lor, cred in ultimul glont.Ce cred despre moarte?O realitate absolut de augusta, mi-e teama insa de absenta de dincolo de ea, de faptul ca as ramane singur cu constiinta mea, singur in fata completului de regrete ce le-am avut in timpul vietii.Nu exista cimitir suficient de mare ce le-ar putea ingropa.Nu exista spatiu pentru ele, universul e neputincios sa le admita in infinitul lui.In nopti paranoice ma gandeam la imposibilitate, la ireparabil, la inutilitatea unui alt maine, la cinismul cu care ne plangem mortii, la inexistenta materiei, la oamenii ce cred in ea, la oamenii ce s-au uitat pe sine.Caut, caut adanc in mine insumi, torte si steaguri, visuri si utopii, aparente si efecte, amintiri si gafe, nopti ce n-au dormit niciodata, dureri si forme, schimbari si consecvente.Caut, momentele in care am daruit, momentele in care simteam dementa sub plaga nasterii, cautam visurile carora m-am daruit si gaseam doar cosmaruri, obraji mutilati, copii costelivi, ani fragili.Simteam o foame dementa de mine insumi, de nefericire, de mainile mele amputate, de ochii mei orbi.Cautam existenta in prezent.Eu sunt incapabil de trecut.Eu sunt incapabil de a fi scop.Incapabil de a fi Fiinta.In mlastina amintirilor, urla.Urla stepe, urla siberii in urletul meu.Si in febra asta aud soaptele Ei, cea care m-a desavarsit in momentul in care mi-a spus ”buna”.Da, cred intr-o femeie.Cred in cel ce as fi in ochii ei.Cred in tandretea si daruirea unei femei.Cred in renastere.Nimic nu e mai desavarsit ca o femeie, un inger in lumea asta de idioti.In lumea asta a aparentelor, a maculaturii, in care cioburi se vor diamante, hartii inscriptionate cu cifre vor sa domine si sa se erijeze in opera.Aici, simt cum innebuneste asfaltul.O vreau pe ea ca sa-l sparga si ca deasupra lui in pamantul mutilat sa creasca miliarde de flori…Miliarde de copii, miliarde de noi destine,miliarde de ingeri si niciun idiot.Miliarde de ochi ce s-ar privi, lipsiti de necesitatea senila a infrangerilor materiale, de impertinenta idiotilor ce condamna in tribunalele socialului ingeri la moarte.Trebuie sa crucificam miliarde de isusi?Nu, trebuie sa invatam sa ne strangem in brate.Sa lasam buzele sa vorbeasca, mainile sa faureasca brate, trupuri sa vibreze inlantuite de placerea orgasmului, nu mutilitate in mii de Stalingraduri in care pentru supravietuire se practica antropofagia si nici gazate in Auschwitzuri, locuri in care alchimistii torturii suprima Fiinta…

Post scriptum

Soaptele ei erau cladite din milioane si milioane de taceri.Orice cuvant era un destin ce se furisa incognito in toata fiinta mea.Ma simteam imobilzat.Mi-am privit mainile tremurande.As fi vrut sa le las libere, sa ii curga pe piele in betia unei simfonii paradisiace.Orice prezent, in prezenta ei devenea o realitate perimata.Eternitati se scurgeau inexorabil, clipe sferice imi inundau celulele si carnea.Ma simteam asemeni unei erori ireductibile in fata Perfectiunii.Capruiul ochilor ei sfidau orice Adevar.Il simteam, asemeni absintului cum imi acapareaza fiinta, il simteam curgandu-mi prin vene asemeni unui lichid vital.Anihila orice ratiune, orice axioma, orice concept.Ea era vesnicia din spatele efemerului si perisabilului.Deliram…agonizam, ii cerseam identitatea mea furata.Ma privea.Asemeni unui copil ce priveste pe geam lumea.Fara pic de grotesc sau meschin.Era asemeni unui copil.Langa ea nu exista actualitate.Langa ea timpul nu avea cum ucide.Era fascinanta.O capodopera in carne si nervi.Ma inunda.Am privit-o.Probabil era o himera, o iluzie.As fi urmat-o insa oriunde.Prin spatii si galaxii, prin istorie si prin uitare.Si-a lipit buzele de pahar.Le priveam obsesiv.In ele traia insasi viata.In definitiv, ce mai era viata?

 

Imi reamintea de dragoste.Imi reamintea de ceva ce aparuse inainte de umanitate, ceva ce existase inainte de timp si istorie.Ceva ce existase inainte de fiinta.Era impulsul Primordial.Am vrut sa o sarut.Ma obsedau buzele ei.Rosul lor aprins.Singurul rosu autentic.Asemeni sangelui imi erau vitale.Pielea ei asemeni unui desert neexplorat.Sanii, coapsele, soldurile.Era un crez.Crezul meu.Trebuia sa o strang in brate.Era un imperativ al simturilor.Altfel as fi ramas pentru totdeauna condamnat la neputinta.M-am ridicat si m-am apropiat de ea.Ma privea dar nu contrariat.Enigmatic.In spatele capruiului ochilor ei urla mut utopia in care credeam.Utopia pe care o numesc simplu Fericire.

 

Timpul murise.Eu ramasesem un post scriptum.Parfumul ei se mistuia in fiinta mea.EA pleca….