Ramasese vexat.Nu isi explica de ce ii lipsea curajul de a o urma.Degetele cautau nostalgia atingerilor – din ochi ii curgeau insensibil apocalipse.Pasii ei defrisau asfaltul, simtea pana in suflet automatismul lor, automatismul vietii – inutilitatea sa…Dintr-o data, simtise nevoia de posesie, relevanta atributului – obiectivismul detinerii.”Trebuie sa o am”, “ea imi apartine dinainte de Fiinta - mie - cel repudiat de semeni si proscris de destin – cel de niciodata”.Lacrimile lui ajunsesera la senectute…Se simtea orb, infrant – damnat pentru vesnicie…In palme, memoria pielii ei – in sangele ce ii sfarteca venele - deliriul ultimului orgasm…Isi dorea sa moara, dorinta asta il facea incurabil, refuza sa accepte urmatoarea clipa si totusi ea il tinea cu forta intr-o viata careia nu ii mai apartinea…Ar fi vrut sa o urmeaze, sa o posede, sa isi lipeasca buzele de pielea ei, sa lase resemnarea sa taca, sa isi asume cruzimea oricarui act ce ipotetic savarsit…l-ar reabilita pentru vesnicie in constinta demonica a inactiunii – a resemnarii…In suflet se prefigura o alta noapte a sfantului Bartholomeu.Ultima.Iubea!Da, iubea!Asta era.Iubea, insa cum ar fi putut sa administreze sentimentul asta?Ce stia el despre dragoste?Ce stia el despre el insusi?Acea teama fata de cel din oglinda…Preludiul pierderii ii administra doar ganduri macabre….Surghiunul din sine….catre Nicaieri.Din venele lui…esenta idealului sectionat se scurgea lasciv absorbindu-se in Linistile Ei….Cea Dintotdeauna.
In palma lui…inerti – EI…CEI DINTOTDEAUNA.
